Abia când m-am întors acasă am realizat ce s-a întamplat cu mine și cât de mandră trebuie să fiu de corpul și de mintea mea. A fost greu, dar a meritat fiecare moment, fiecare pas și fiecare respirație!

În vara lui 2014, actualul meu soț mi-a propus să mă aventurez în această mare expeditie și să cucerim împreună muntele Kilimanjaro. Nu dețineam în acel moment resursele financiare necesare, nu eram în cea mai bună formă fizică și nu aveam nici macar un sfert din echipament. Părea cu siguranță un vis irealizabil. Mi l-am dorit totuși atat de mult, încât mi-am propus să fac aproape orice ca să reusesc.

Sunt sigură că fiecare dintre noi aruncă bani aiurea pe fereastră, pe obiecte care nu aduc nicio valoare vieții și atunci mi-am dat seama că din când în când e sănătos să ne punem gândurile pe hârtie și să ne analizăm puțin actiunile cotidiene. Asa am renunțat la cheltuieli inutile și vizite la mall care se încheiau mereu cu câteva plase pline de cumparaturi de care nu aveam neapărat nevoie, la nopțile pierdute degeaba în cluburi pline de fum și am început să trăiesc mai frumos. Am început să pun preț pe timpul meu, să il petrec exact cu cine îmi doream cu adevarat și mai ales să îl petrec cu mine, să lucrez în fiecare zi la visul meu. Am economisit timp mort și am caștigat timp de antrenamente, de ore petrecute pe bicicletă și de plimbări lungi în aer liber. Am economisit și foarte mulți bani, iar la sfârșitul fiecărei luni am realizat că, de fapt, nu îmi lipsește absolut nimic. Mi-am forțat corpul de 4 ori pe săptămână și astfel am ajuns la rezultatele dorite.

Am plecat în expediție cu ghidul și prietenul nostru Sorin Fițu (www.sorinfitu.ro) de la Solaris Travels, cu Cătălin (soțul meu) și o echipa de alți 10 oameni frumoși și nerăbdători. De la fiecare dintre ei am învățat minim câte un lucru care să ma ajute mai departe în viață, iar prietenia care s-a legat între noi este una sinceră si adevărată. Pe munte, în aer rarefiat, nu contează decât omul din tine. Le mulțumesc pe această cale pentru experiența minunată, pentru șansa de a îi întâlni și pentru distracția din fiecare zi de expediție. 🙂

Traseul nostru a început din Tanzania.

Am pășit pentru prima dată în viața mea pe pământul Africii și am fost plăcut surprinsă de bunătatea și modestia oamenilor pe care i-am întâlnit. Oameni pentru care bunurile materiale nu înseamnă atât de mult (nici nu dețin prea multe lucruri), care trăiesc simplu, neavând posibilitățile noastre și totuși zâmbesc sincer în fiecare zi. Am învatat multe de la ei și m-am simțit mică, gândindu-mă la dorința noastră de a avea mereu mai mult. Pentru fericire nu ai nevoie de lucruri, de fapt!

Ziua 1. Machame Gate 1800m – Machame Camp 3000m

Peisajul paradisiac din junglă m-a ajutat să nu mi se pară deloc grea prima zi de traseu ci mai degrabă o plimbare prin parc. Inconjurată de oameni minunați, cu glumele la zi și psihicul sanatos, mă îndragosteam de fiecare moment și îl trăiam din plin. Eram fericită!

Porterii și ghizii locali care ne-au însoțit în expediție, aproximatix 40 persoane, și-au dovedit pe parcurs bunătatea, demonstrându-ne că iși făceau jobul din multă pasiune, însă acesta era și felul lor de a fi. Am avut așa de mulți porteri pentru că noi nu duceam în spate decât un bagaj mic, în care aveam hainele de ploaie, un polar în caz că ne era frig și apa din camel bag. Porterii ne cărau pe cap sau în spate bagajul mare, corturile, cortul de masă, scaunele, alimentele și vesela. Nu am ales noi asa, ci în felul acesta oamenii primesc de lucru și este o regulă pe care trebuie să o respecți. Munca pe munte este printre cele mai apreciate în Tanzania.

Prânzul l-am luat chiar în junglă unde porterii au pus masa pentru noi ca la restaurant. Minunat!

Primul lucru pe face îl făceam când ajungeam în fiecare tabără era să ne trecem numele într-un registru, astfel dacă cineva era dat dispărut, se știa cel puțin zona în care să îl caute.

Am ajuns în Machame Camp iar corturile noastre ne așteptau montate. După ce ne-am spălat pe mâini și pe față cu apa încălzită special de prietenii noștri, am luat cina în cortul mare, special amenajat pentru mese festive și am împărțit impresii.

Am ales să mâncăm vegetarian pe munte pentru a economisi din energia destinată digerării proteinelor animale iar mâncarea a fost destul de bună din punctul meu de vedere. Nu îmi aduc aminte chiar tot ce am mâncat dar știu că în fiecare seară aveam supă (castraveți, dovlecel), apoi orez, spaghete cu un fel de sos sau ghiveci de legume. Am savurat inclusiv spring rolls și am primit o dată popcorn și o dată cartofi prăjiți. Dimineața aveam fie porridge, fie clătite cu gem, cremă de ciocolată și peanut butter (până le-am terminat), omletă și fructe iar de băut aveam ceaiuri, cafea sau cacao.

Cu toții ne simțeam minunat, am râs mult și ne-am îndreptat apoi spre corturi pentru somnul binemeritat.

Ziua 2. Machame Camp 3000m – Shira Camp 3840m

Am dormit neașteptat de bine în acea noapte și m-am trezit odihnită. În fiecare dimineață Sorin ne trezea în jur de ora 6 și primeam, la fel ca seara, ligheanul cu apă caldă pentru spalat.

Ne-am întâlnit cu toții la masă, am savurat un porridge minunat de care facem mișto și astăzi, apoi ne-am echipat. Înainte de plecare am avut parte de un spectacol din partea poterilor. Acestia ne-au cântat celebrul cântec despre Kilimanjaro pe care îl mai fredonăm și astăzi când ne întâlnim.

Jambo! Jambo bwana!

Habari gani? Mzuri sana!

Wageni, mwakaribishwa!

Kilimanjaro? Hakuna matata!

Tembea pole pole. Hakuna matata!

Utafika salama. Hakuna matata!

Kunywa maji mengi. Hakuna matata!

Vegetația s-a schimbat total față de junglă iar după multe ore de urcat pe un traseu mult mai abrupt decât în prima zi, am ajuns în final la Shira Camp. Și parcă nu ne-a fost de ajuns cât am urcat, Sorin ne-a mai propus o plimbare fără rucsacuri până la Shira Cave și pe o stanca din apropiere, la aproape 4000m. Am înțeles și de ce: pentru o aclimatizare sănătoasă respectați regula „Climb high, sleep low”.

Ziua 3. Shira Camp 3840m – Barranco Camp 3940m

Deși în a 3-a noapte am dormit aproape la fel de sus ca în a doua, traseul zilei ne-a dus pentru prima oară la 4500m, la Lava Tower, unde era stabilită masa de prânz. Dacă până atunci vremea a ținut cu noi iar răul de altitudine nu s-a manifestat la niciun membru al grupului, în acea zi a nins cu gheață iar mai mulți dintre noi s-au simțit rău. Cum fiecare este diferit, Cătălin s-a simțit rău când am atins 4200m și l-a ținut așa cam o oră. Pe mine m-a lovit o durere de cap inimaginabilă chiar la 4500m iar lui Lucian i s-a făcut rău tot la Lava Tower, neputând să se bucure de răsfățul culinar servit acolo. Durerea de cap îmi îngreuna deplasarea și efectiv nu mă mai puteam concentra unde calc. A trecut foarte greu, abia după ce am luat o pastilă și am coborât din nou aproape de 4000m. Răul de altitudine este un fenomen absolut normal, însă nu trebuie să te joci cu simptomele. Prea mult timp petrecut dintr-o dată la altitudine înaltă, poate fi fatal.

Vegetația s-a schimbat din nou și am rămas plăcut surprinsă de plantele înalte asemănătoare cu palmierii care păreau extraterestre. Nu mă puteam sătura să le privesc.

În fiecare zi am văzut corbi mari cu gâtul alb care survolau deasupra noastră, nerăbdători poate să ne dăm duhul pe undeva. :))

Ziua 4. Barranco Camp 3950m – Barafu Camp 4700m

Ne-am trezit ca de obicei la ora 6 și am avut cea mai frumoasă surpriză: Kilimanjaro se vedea minunat și era mai aproape de noi ca oricând! Priveliștea era impresionantă.

Am mâncat de dimineață, am asistat din nou la spectacolul porterilor și ne-am îndreptat spre cea mai abruptă bucată de până atunci: Barranco wall. Urcarea a fost grea și am avut nevoie de toate membrele penru escaladare. Din fericire aveam rucsacurile în spate, nu ca unii porteri, pe cap. Cu fiecare zi care trecea, respectul nostru pentru porteri creștea din ce în ce mai mult. Ei strângeau mereu după plecarea noastră și în fiecare zi reușeau să ne depășească fluierând, ajungând cu mult timp înaintea noastră în tabăra următoare.

După ce am cucerit peretele au urmat mai multe văi și dealuri interminabile. Vegetatia era tot mai puțină iar peisajul era format aproape integral din stânci. În acea zi am trecut prin Karanga Camp unde am luat doar prânzul (cartofi prăjiți, yeey) și am plecat mai departe. Dacă pe lângă primele tabere curgea un pârâu, de aici în sus toată apa trebuia cărată de porteri iar cazarea era mult mai scumpă.

Într-un sfârșit am ajuns în ultima tabără, ne-am trecut în registru și căutat corturile noastre galbene. Aerul era rarefiat iar fiecare distanță parcursă părea mult mai lungă și îți lua suflul. Aici ne-am strâns în cortul de masă în jur de ora 18 și am servit doar câțiva biscuiți, fără mâncare gătită. Am discutat puțin despre ceea ce urma să se întâmple și cum trebuia să ne setăm mental. Ghizii locali ne-au asigurat că dacă mintea și inima noastră își dorește neapărat să cucerească vârful, atunci și corpul se va supune. Am înțeles că cei mai mulți oameni renunță întâi psihic și am fost sfătuiți să ne forțăm cât putem. Speram să nu fie valabil în cazul meu însă trebuie să recunosc că nu a fost deloc ușor. Am fost anunțați și de faptul că vom fi însoțiți de porteri de altitudine, câte unul pentru fiecare persoană, în cazul în care se imparte grupul. Aceștia urmau să ne ghideze, să ne îmbărbăteze pe traseu sau să se întoarcă cu noi în tabără în cazul în care nu mai puteam urca.

Am înghițit în sec, ne-am încurajat unii pe alții și ne-am dus să ne odihnim 2-3 ore, urmând ca trezirea să fie la ora 23:30 iar plecarea spre summit la ora 0:00. Evident că nu am putut dormi, probabil din cauza emoțiilor.

Ziua 5 și 6 – Barafu Camp 4645m – Uhuru Peak 5895m – Barafu Camp 4645m – Mweka Camp 3100m

Am pornit.

Am pornit zâmbind însă starea de bine a dispărut rapid, gonită de greață și dureri de cap insupotabile. Și nu poți să faci nimic, doar să bei apă.

Lipsa oxigenului ne încetinea înaintarea iar după doar câțiva metri oboseam ca după kilometri întregi. Era extrem de frig și beznă. Aveam pe mine 7 straturi în partea de sus, inclusiv geacă de puf, și 3 perechi de pantaloni, mănuși și supramănuși, 2 perechi de șosete groase și bocanci călduroși.

Urcam în neștire, parcă de o veșnicie. Nu vedeam decât frontale care înaintau încet și se confundau cu stelele. Nu am văzut niciodată cerul atât de înstelat, însă nu aveam putere să mă bucur de priveliște, mă concentram doar asupra pașilor greoi și a căciulii care sub greutatea frontalei îmi cădea pe un ochi. Nu aveam putere să o dau mai sus și parcă nici nu voiam, pentru că atunci când ma întorceam spre dreapta bătea un vânt atât de rece încât un ochi îmi era de ajuns să văd unde calc.

Atunci când Paul (ghidul local) ne-a felicitat și ne-a spus că suntem aproape pe Mont Blanc (4810), am avut o cădere nervoasă. Mai aveam totuși 1000m! :))

După câteva ore, evident, grupul s-a împărțit. Simptomele erau crunte și doi au decis să se întoarcă din cauza răului de altitudine. Eu am ramas cu Cătălin și cu cei doi ghizi ai noștri și ne-am încurajat unul pe altul, atât cât puteam căci și să vorbești era greu. După multe ore de chin, în jur de ora 6, am reușit să vedem cel mai frumos răsărit din viața noastră, aproape de buza vulcanului.

După încă o oră am ajuns pe buză, la Stella Point 5756m. Eram fericiți și abia așteptam să luăm o scurtă pauză, însă ghidul nu ne-a lăsat nici 5 minute. Trebuia să mergem mai departe cât de repede, orice minut în plus petrecut la o altitudine așa de mare, e foarte riscant.

L-am ascultat și am pornit, însă epuizarea inimaginabilă m-a facut să plang de nervi când mi-am dat seama că picioarele mele nu mă mai ascultau. Voiam sa înaintez, însă pur și simplu comanda mea se pierdea pe drum. Un sentiment de frustrare absolută pe care nu îl pot descrie în cuvinte. A fost cel mai greu moment al existenței mele. Fiind totuși aproape de vârf, ne petreceam cu oameni care se întorceau învingători. Erau veseli și plini de viață iar mie îmi venea să plâng și mai tare când îi vedeam!

După încă o oră de coșmar am văzut vârful la 25m și aproape am alergat până acolo! Ca prin minune și eu și Cătălin am prins forțe noi iar când am ajuns la semn am plâns de bucurie! Era în jur de ora 8:30. Uhuru Peak 5895m

La întoarcere, până la Stella Point, am admirat ghețarii. Încă eram bine pompați cu adrenalină și am reușit să facem câteva poze.

După Stella Point însă, am pierdut toată energia iar coborârea a reprezentat o nouă probă de rezistență. Mă simțeam amețită și vedeam figuri umane în fiecare piatră de pe drum. Starea mea era cel puțin dubioasă iar picioarele se mișcau robotic. Atunci când luam o mică pauză, ațipeam pe piatra pe care mă așezam.

În jur de ora 13:00 am ajuns în tabără, am intrat în cort și am ațipit în 2 secunde. Nu am dormit decât o oră, pentru că trebuia să ne strângem bagajele și să coborâm mai departe. Aveam să petrecem noaptea la Mweka Camp.

Ziua 6. Mweka Camp 3100m – Mweka Gate 1800m

Am dormit extrem de bine în acea noapte, chiar mai bine decât în prima. Eram extenuați.

Ne-am trezit, am mâncat, am împărțit banii poterilor și ghizilor care au avut foarte multă grijă de noi și am asistat la un ultim spectacol. De această dată am și dansat cu poterii. Fericirea se citea pe fețele noastre. Am reușit!

Am învatat multe din experiența Kilimanjaro. Am învatat în primul rând că dacă îți dorești ceva cu adevărat și ai încredere în visul tău, acesta se va realiza. Cred că este valabil în orice domeniu, când iei viața pas cu pas și rezolvi problemele pe rând. Mă întorc mereu acolo când sunt într-un impas.

Apoi am înțeles minunea aceasta reprezentată de corpul și mintea umană. Deși sunt momente în viață când ți se pare că nu poți merge mai departe, când totul e greu și nu mai vezi luminița de la capătul tunelului, adu-ți aminte că nu ești singur și cu siguranță vei reuși dacă ai încredere.

Sunt recunoscătoare pentru ce am simțit și pentru realizarea mea, însă cel mai important este că această experiență m-a legat de Cătălin, iar în mai 2016 ne-am căsătorit. Trebuie să menționez și prieteniile care s-au desprins din această aventură, mulțumesc din suflet Atena, Luci, Ilinca, Andrei, Adinel, Dan, Marius, Cosmin, Mihai și Andrei A, de Sorin nu mai zic. 🙂

Am zis atunci că nu voi repeta experiența, însă nu m-am putit abține! Vor urma alte două expediții, pe cât de asemănătoare, pe atât de diferite, pline de trăiri și noi lecții învățate. 🙂

#TraiesteFrumos #FaRaiDinCeAi

Urmărește-mă pe Facebook: http://www.facebook.com/Keeshatraieste

Urmărește-mă pe Instagram: www.instagram.com/keesha_traieste