Kathmandu – stupe, claxoane și praf

În drumul nostru către Everest Base Camp, în martie 2017, am aterizat în capitala Nepalului și sunt foarte fericită că am avut două zile la dispoziție să înțeleg puțin din viața de acolo. Un tărâm atât de diferit față de capitalele din Europa și atât de obișnuit pentru cei care au vizitat deja India.

Știam oarecum la ce să mă aștept, știam că Nepalul este o țară aparent săracă, însă puternică din punct de vedere cultural, iar diferențele față de traiul european mă vor șoca puțin. Când ne-am plimbat însă prin oraș, pot să spun cu mâna pe inimă că nu o dată mi-am dorit să mă întorc la hotel. Agitația întâlnită în Kathmandu nu e ușor de digerat pentru cei slabi de înger, iar claxoanele prezente aproape la fiecare pas sunt extrem de obositoare chiar și pentru cei puternici.

De parcă praful din aer, atât de dens ”de poți să-ți sprijini bicicleta de el” (vorba unui coleg de expediție) nu ar fi de ajuns, nepalezii conduc multe scutere în doi timpi și oriunde întorci privirea, poți vedea localnici care poartă măști pe nas și pe gură.

Resturile de materiale de construcții și munții de gunoaie fac parte dintr-un peisaj obișnuit, alături de sute de cabluri cocoțate pe fiecare stâlp, câini vagabonzi, cerșetori și multe maimuțe hoațe în jurul templelor.

Toate aceste lucruri nu ar fi totuși atât de supărătoare pentru doar două zile de vizitat, dacă ar exista trotuare decente, semafoare sau chiar semne de circulație! Din păcate, aici pare că regulile sunt doar pentru cei care nu au claxoane. 🙂

Traversarea străzilor se face cu mult curaj și e nevoie de atenție distributivă, mai ales că se circulă pe partea stângă. Nu te poftește nimeni să treci strada, nici măcar pe trecerea de pietoni (am văzut maxim vreo două), însă te evită cu grație în ultimul moment, iar accidentele par să fie destul de rare. Un haos calculat, dacă se poate spune așa.

Majoritatea magazinelor sunt amplasate pe marginea drumului, iar marfa este prezentată trecătorilor cu tot cu stratul de praf aferent: pe fructe, pe carne, pe suveniruri sau pe hainele de puf. Dacă îți cumperi ceva pentru acasă, trebuie să speli bine praful înainte, dacă nu vrei să mai ai încă un bagaj de cală. :))

În tot acest haos, stupele budiste și templele hinduse sunt pline de credincioși iar ritualurile se celebrează în fiecare zi, ca la carte.

Din păcate, pe multe clădiri se pot vedea urmările cutremurului din 2015, unele dintre acestea fiind proptite cu grinzi de lemn pentru a le lungi viața, spre îngrozirea turiștilor care evită să treacă pe lângă ele.

Localnici sunt îmbrăcați simplu sau în haine tradiționale și nu sunt foarte prietenoși, iar vânzătorii au bun simț și nu sunt prea insistenți.

Sunt foarte recunoscătoare că am avut șansa să cunosc o altă lume, atât de bine organizată în haosul ei și atât de normală din punctul de vedere al locuitorilor. Am început să apreciez mai mult posibilitățile și civilizația de acasă, iar prima plimbare cu bicicleta pe pista special amenajată de pe Calea Victoriei mi s-a părut raiul pe pământ.

E rău că uneori ne pierdem în cotidian și ajungem să nu mai apreciem lucrurile mărunte, e rău că ajungem să ni se pară că totul ni se cuvine și să ne dorim doar ce vedem la alții, dar mai rău e să vizitezi astfel de locuri și să rămâi la fel.